FOCUL VIU

Focul viu

Sintagma ne aminteste prima data de pestera din Apuseni cu acelasi nume, pestera in care se afla un ghetar a carui parte superioara, privita in bataia soarelui de amiaza, pare un foc, un foc totusi diferit, cu irizatii violet, un foc parca din cer; de altfel, imaginea e destul de comuna in ilustratele ce au ca tema acesti munti.

Numai ca fotografia, oricat de reusita ar fi, surprinde doar o bucata de gheata, e adevarat, de o forma mai neobisnuita, stralucirea schimbatoare, palpairea focului din interiorul acelei forme ramanand bucuria celui care se osteneste a se trezi dis de dimineata pentru ca la ora potrivita sa fie acolo.

Cred ca nu tocmai intamplator a fost numit acel fenomen astfel; cei care l-au vazut prima data si au denumit acel ghetar trebuie sa fi vazut, trebuie sa fi lucrat cu focul, cu adevaratul foc viu. Localnicii din toata zona Apusenilor dar si de mai departe- Tara Zarandului,muntii Maramuresului, Bucovinei, Rodnei, cunosc puterea tamaduitoare a focului viu, el inca mai salasluieste nu numai in povestile batranilor, iar in unele catune inca se mai aprinde acesta.

E uimitor cat de multa cunoastere metafizica se ascunde in acele locuri uitate de lume dar si cat de multa se pierde odata cu batranii ce pasesc dincolo, ducand cu ei, pentru ca nimeni nu se oboseste sa-i mai asculte, secrete ce in alte locuri sunt facute célèbre de antropologi, psihologi, ce la randul lor devin cunoscuti in lumea intreaga, tin workshop-uri si scriu carti readucand in atentie  intelepciunea samanilor din Siberia ori din Amazon ori mai stiu eu de unde.

Astfel ca trebuie sa ne adresam unor somitati in etnologie, folclor  de la Mircea Eliade, Romulus Vulcanescu, Tudor Pamfile, Mihail Caneanu, ori, mai nou, Cornel Dan Nicolae, unul dintre autenticii cautatori de spiritualitate, cu o cunoastere ce-i permite sa vada filonul profund al ritualurilor batranilor nostri si a le pune pe picior de egalitate cu cele devenite cunoscute si raspandite ca surse de inspiratie pentru psihoterapia moderna.

Ne amintim astfel ca focul viu, socotit sfant se facea de regula la sosirea in munte, inainte de Rusalii, pastrandu-se apoi timp de un an la casa gospodarului care voia sa fie ferita de griji si necazuri. Apa fiarta cu acest foc era folosita pentru spalarea celor bolnavi dar si a animalelor ori iasca cu care fusese aprins se presara pe rana; se mai folosea, de asemenea pentru desfacerea bolilor ce vin din facatura. In general, asa cum in alegerea plantei de leac este asociata forma frunzei, a tulpinii sau radacinii acesteia, data de Dumnezeu in forma organului bolnav, tot asa focul viu este destinat acelor boli care se asociaza cu senzatia de foc; astfel, o rana arzanda este tot un foc viu, asisderea o boala de piele cu senzatie de arsura, cum ar fi pojarul, erizipelul, etc.

Recent, intr-o vizita la o stana din Apuseni, am aflat reteta pentru vindecarea acelor boli; dupa ce se aprinde  focul viu, se transmite unei gramezi formata din noua feluri de lemne, iar in apa fiarta cu aceste lemne este imbaiat bolnavul.

Ritualic, focul viu era folosit fie pentru trecerea intregii turme de oi printre doua astfel de focuri, asezate la strunga, pentru a le proteja de boli si de duhuri, strigoi si priculici; mutarea stanei implica mutarea cu mare grija si a focului viu. Tot asa, bolnavul, dup ce era tratat cu apa fiarta pe focul viu, cu taciune ori cenusa, sarea de noua ori peste foc.

            De mergi si astazi in Apuseni, acolo unde caii sunt lasati liberi de primavara pina toamna, si intalnesti ciobani iar prin vorba si atitudinea ta le capeti increderea, ai putea sa afli si cum se aprinde acest foc viu. Astfel, unii o sa iti povesteasca de faptul ca e nevoie de doi frati gemeni pentru a prinde acest foc, altii or sa-ti spuna de doi veri primari, in orice caz, e nevoie sa fie aprins de doi barbati. Fie ca se foloseste tocul usii, fie ca se folosesc doi brazi ingemanati, fie chiar un simplu bat, in care se practica un orificiu, esential este ca nu se folosesc bete de chibrite sau amnar ori alt obiect ce produce scantei, ci doar un alt bat, care prin frecare aprinde iasca. Rasucirea rapida a batului in acel orificiu putea fi obtinuta si cu ajutorul unei franghii rasucita in jurul batului ori printr-un  sistem confectionat din lemn in forma unei manivele; iasca este fie ceea ce cunoastem noi, in mod obisnuit prin acesta denumire, o specie de ciuperca ce creste pe copaci, fie „acea margine a cojii de fag, alba ca hartia”; ulterior focul este transferat catre o gramajoara de aschii, cu care se face fumegarea bolnavului ori animalelor.

Mai greu de obtinut ar fi reteta alifiei obtinuta din cenusa focului viu, amestecata in anumite proportii cu lapte, smantana dar si cu anumite plante, alifice se foloseste pentru tratarea anumitor boli de piele la om si animale si nu stiu daca am gasi vreun cioban batran care sa ne povesteasca de modul in care se folosea focul viu cand se lucra pentru „facatura”.

Ritualul, respectul aratat in popor fata de acest fel de foc ne aminteste de practica crestina a candelei, in care flacara arde neintrerupt, pentru protectia casei si onorarea sfintilor.

Adevarate practici samanice, putem sa recunoastem.

Desi nu se leaga de focul viu, vreau sa va povestesc ca am aflat tot acolo in munti reteta locala pentru alungat grindina; astfel, crenguta de fag culeasa in prima joi de dupa Rusalii, tinuta pe peretele casei, imediat ce apar semne care arata ca vine vremea grea, este pusa pe foc. Iata inca o practica samanica autentic romaneasca.

Fie ca astfel sa arda si prezentul foc viu de curand aprins- aceasta schimbare in constiinta, sa protejeze, sa lumineze si sa vindece iar cei care l-au aprins si il continua,  sa fie „tari, viteji, frumosi si iubiti de toata lumea”, asa cum deveneau cei ce aprindeau focul viu in muntii nostri.